Dr. Cornelia TUDOSE
Prof. Miron Alexandru BOGDAN
Patologia infecţioasă a
căilor aeriene inferioare
reprezintă pentru clinician o
situaţie frecvent întâlnită în
care sunt implicaţi o multitudine
de agenţi etiologici
(virusuri, bacterii, fungi,
protozoare), iar decizia
instituirii unui tratament
antibiotic reprezintă deseori
un act medical dificil.
Prin folosirea abuzivă şi uneori nejustificată
a antibioticelor, fenomenul rezistenţ
ei bacteriene a luat o gravă amploare.
În România, studiul BACTRO de
monitorizare a rezistenţei bacteriene
(studiu multicentric, multidisciplinar,
desfăşurat pe o perioadă de 3 ani) a
demonstrat o rezistenţă crescută a S.
pneumoniae la penicilina (12% rezistenţă
înaltă şi 42% rezistenţă intermediară)
şi la eritromicină (38%) şi a H.
influenzae la ampicilină (13%), S.
pneumoniae şi H. influenzae fiind doi
dintre cei mai implicaţi germeni în etiologia
infecţiilor de tract respirator
inferior. Principalele patologii
infecţioase comunitare de tract respirator
inferior întâlnite curent în practica
medicală sunt: traheobronşita acută,
pneumoniile şi exacerbările infecţioase
ale BPOC. Indicaţia antibioticoterapiei
pentru fiecare dintre ele este diferită şi
urmează un algoritm diagnostic diferit.
A. Traheobronşitele acute
Reprezintă o inflamaţie a |
 |
tractului respirator, asociată frecvent cu o infecţie
respiratorie generalizată. Apare în special
în timpul lunilor de iarnă în contextul
virozelor respiratorii (adenovirus,
virus gripal, rhinovirus, coronavirus),
dar poate fi cauzată şi de alţi agenţi
etiologici precum: M. pneumoniae,
Chlamydia pneumoniae, Bordetella
pertussis. În contextul etiologiei virale
mai poate intra în discuţie şi o invazie
secundară cu bacterii precum H.
influenzae şi S. pneumoniae.
În cele mai multe cazuri, tratamentul
constă în administrarea de simptomatice,
boala fiind autolimitativă.
Rareori, la pacienţii febrili cu o componentă
preponderentă de traheită şi cu
producţie de spută purulentă se poate
administra un tratament antibiotic cu
o macrolidă, de preferat dintre cele
noi (claritromicina sau azitromicina),
eventual cu amoxicilina per os 1g de
2-3 ori pe zi sau betalactamina/
inhibitor de beta-lactamază.
Durata tratamentului este de 5-7 zile.
B. Pneumoniile comunitare (PC)
Continuă să reprezinte o serioasă
problemă de sanatate, în pofida faptului
ca medicii au la dispoziţie
antibiotice noi si eficace pentru tratamentul
acestora. În SUA pneumoniile
reprezintă a 6-a cauză de deces şi
deţin primul loc în rândul deceselor
prin boli infecţioase. Pentru pacienţii
cu PC trataţi în ambulator rata mortalităţ
ii rămâne scazută (1-5%), dar
pentru pacienţii care necesită spitalizare
şi în special pentru cei care
sunt admişi în serviciile de terapie
intensiv rata mortalităţii poate să
atingă 25%.
Tratamentul PC se face iniţial
|
|
empiric, pe baza elementelor clinico-radiologice
şi mai ales a datelor epidemiologice
locale asupra etiologiei şi profilului de
rezistenţă bacteriană la antibiotice.
Deşi iniţierea terapiei fără cunoaşterea
exactş a agentului etiologic pare la
prima vedere un gest lipsit de rigoare,
în realitate acest fapt are un pronunţat
suport ştiinţific, bazat pe următoarele
argumente:
1. actualmente din cauza valorii limitate
a testelor utilizate în scop diagnostic
etiologic, aproape jumătate din
cazurile de PC rămân fără agent etiologic
determinat;
2. etiologia PC este predictibilă, în
funcţie de vârsta pacientului, severitatea
bolii, prezenţa bolilor asociate şi
profilului epidemiologic local.
Indicaţia de efectuare a unui examen
bacteriologic (coloratie Gram şi culturi)
trebuie sş se refere în special formelor
medii/severe de PC care necesită
internare, înainte de administrarea
antibioticului, iar tratamentul aplicat se
va adresa germenelui izolat.
Abordarea pacientului cu PC de către
clinician trebuie să vizeze mai multe
aspecte:
1. identificarea pe criterii clinice şi
radiologice a formei de pneumonie:
"tipică" sau "atipică", ceea ce orientează
asupra agentului etiologic;
2. stabilirea scorului de severitate al
bolii pe criterii clinice şi paraclinice;
3. stabilirea locului de îngrijire: ambulator
sau spitalizare (eventual direct în
servicii de terapie intensivă) în funcţie
de severitate, vârstă, comorbidităţi.
Odata aceşti parametri cunoscuţi, clinicianul
se poate afla în una din
următoarele situaţii, dându-i acestuia
posibilitatea luării deciziei terapeutice
celei mai potrivite: |
