 |
|
|
|
|
 Imagistica prin rezonanţa magnetică
a întregului organism (IRM) este o
metodă rapidă şi eficientă pentru
screeningul metastazelor. Studiul a
comparat rezultatele obţinute prin acest
procedeu la 51 de pacienţI neoplazici
cu stadializarea realizată prin computer
tomografie (CT), IRM direcţionată pe
organ şi scintigrafie osoasă ca standard
de referinţă. Durata medie a procedurii
a fost de 14,5 minute şi a identificat
metastazele cerebrale, pulmonare şi
hepatice mai mari de 6 mm. Metastazele
osoase au fost identificate la 21
de pacienţ folosind scintigrafia şI la 24
de pacienţi cu IRM a întregului corp.
Sensibilitatea şi specificitatea metodei
au fost 100%. Procedeul s-a dovedit
concordant cu metodele convenţionale
de diagnostic pentru depistarea metastazelor,
şI mai sensibil pentru identificarea
metastazelor hepatice şi osoase.
(Radiology. 2004;233:139-148)
Mutaţia genei ce codifică un canal
de calciu cu largă răspândire s-a
dovedit a fi responsabilă de o afecţiune
sistemică- sindromul Timothy- caracterizat
prin aritmii letale, autism, boli
congenitale cardiace, sindactilie, deficienţ
e imune, dentiţie anormală şi
episoade hipoglicemice. Mutaţia determină
transportul intracelular continuu
de calciu prin canalele de calciu cardiace
de tip L (Ca-v1.2). Din cei 17
pacienţi studiaţi, 10 au murit la vârsta
medie de 2,5 ani. Ceilalţi au
supravieţuit prin tratamentul antiaritmic
cu blocante de calciu, unul fiind
încă în viaţă la 20 ani. Analiza genotipică
a 13 copii a arătat că la toţi exista
o mutaţe identică de novo a Ca v1.2
prin care glicina fusese înlocuită cu
arginina în poziţia 406. Autorii sugerează
posibilitatea ca o semnalizare
anormală pe bază de calciu datorată
altor mutaţii ale acestei gene sau ale
unor gene similare să fie implicată în
apariţia autismului în general. (Cell
2004;119:19-31) |
|
Eficienţa terapiei antivirale în prevenţ
ia progresiunii bolii la pacienţii
cu hepatită cronică VHB şi fibroză
avansată sau ciroză nu este cunoscută.
Grupul asiatic de studiu multicentric al Lamivudinei a încheiat recent un studiu
ce a inclus 651 de pacienţI VHB+ cu
ciroză sau fibroză avansată care au
primit Lamivudină 100 mg/zi sau
placebo maxim 5 ani. Scopul primar
urmărit a fost progresiunea bolii
definită prin decompensare hepatică,
carcinom hepatocelular, peritonită bacteriană
spontană, hemoragie digestivă
variceală sau deces legat de boala
hepatică. El a fost atins de 7,8%
pacienţi în grupul cu lamivudină,
respectiv 17,7% in cel placebo. Scorul
Child-Pugh a crescut cu 3,4% la cei cu
lamivudină, 8,8% la cei cu placebo, în
timp ce hepatocarcinomul a apărut la
3,9% în grupul cu lamivudină, respectiv
7,4% în grupul placebo. Mutantele
YMDD au apărut la 49% din pacienţii
cu lamivudină, scorul Child-Pugh deteriorându-
se mai ales la pacienţii cu
mutante. Tratamentul continuu cu
lamivudină întârzie progresiunea bolii la
pacienţii VHB+ prin reducerea semnificativă
a incidenţei decompensării
hepatice şI a riscului de hepatocarcinom.
(NEJM, 2004, 351:1521-31) |
|
Noile stenturi cu Biolimus A9 inclus
în matrice par a fi o terapie antirestenoză eficientă. Biolimus A9
este o lactonă macrocilică cu o modificare
chimică în poziţia 40 a inelului de
rapamicină. Administrat în lumenul
vascular are un puternic efect imunosupresiv
şI antiinflamator inhibând proliferarea
celulelor netede musculare. În
comparaţie cu stenturile cu sirolimus,
acestea eliberează Biolimus A9 din
polimerul resorbabil mult mai rapid. În
studiul STEALTH, ale cărui rezultate
finale vor fi comunicate pe 10 noiembrie
la întâlnirea anuală a Asociaţiei
Americane de Cardiologie, 120 de
pacienţi cu leziuni coronariene semnificative
au beneficiat fie de stent cu
Biolimus A9, fie de stent obişnuit. În
ambele grupe mai puţin de 1,4% dintre
pacienţi au dezvoltat tromboză intrastent,
infarct miocardic sau au necesitat
revascularizarea vasului după mai
puţin de 30 de zile postprocedural.
Rezultatele preliminare par să sugereze
că stenturile active au avut o rată semnificativ
mai mică de stenoză intrastent
sau de pierdere. Nu s-au întâlnit
stenoze marginale în nici unul din
grupuri. (A 16-a Intâlnire Anuală a
Fundaţiei de cercetări în Terapii cardiovasculare
transcateter, sept. 2004)
|
|
Premiul Nobel pentru Fiziologie
şi Medicină 2004
Deşi face parte din cele şase simţuri şi nu ne putem imagina viaţa fără parfumurile
din jur, iată că Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină din
acest an încununează munca de cercetare tocmai în domeniul simţului
olfactiv. Astfel, Richard Axel (New York) şI Linda Buck (Seattle), au publicat
lucrarea lor fundamentală în acest subiect în 1991, articol în care au
descris o familie foarte mare de cca 1000 de gene pentru receptorii olfactivi
(reprezentând aproximativ 3% din întregul sistem genetic uman). In
continuare, Axel şi Buck au cercetat independent, clarificând sistemul
olfactiv de la nivel molecular până la nivelul organizării celulare. Fiecare
celulă posedă numai un tip de receptor odorant, iar fiecare receptor poate
detecta un număr limitat de substanţe odorante. Astfel, celulele receptoare
sunt înalt specializate pentru câteva mirosuri. Aceste celule trimit filamente
nervoase subţiri către microdomenii distincte, numite glomeruli, din bulbul
olfactiv, aria olfactivă primară din creier. Celulele receptoare cu acelaşi tip
de receptor conduc impulsul nervos către un acelaşi glomerul. De aici,
informaţia este trimisă mai departe către alte regiuni cerebrale, unde sunt
analizate informaţiile de la mai mulţi receptori olfactivi, alcătuindu-se un
pattern. Acesta este modul în care, putem simţi şi înregistra conştient mirosul
florilor de liliac primăvara, şi apoi ne putem aminti această "senzaţie
olfactivă" în orice moment al anului. |
|
|
|
|
