Stetoscop Sâmbătă, 31 iulie 2010  

Cititi cel mai recent numar al revisteiAici gasiti numerele anterioareAbonamenteCe si unde se intampla in viata medicilorDocumentare medicalaForumRevista in format pdfDespre aceasta revista
Stetoscop


Nr. 56 » MEDICINA BAZATA PE DOVEZI



Analiza supravieţuirii (II)
Regresia hazardului
proporţional
(modelul lui Cox)


Cristian BĂICUŞ Spitalul Colentina, Clinica Medicală II


Am văzut de ce avem nevoie pentru analiza supravieţuirii şi cum o facem cel mai des (metoda grafică = curba Kaplan-Meier şi testul statistic = log rank). Acest test, însă, poate fi utilizat numai în analiza univariată a supravieţuirii, ori şi în acest caz, ca peste tot, efectul (durata supravieţuirii) este rezultatul mai multor variabile care acţionează în acelaţi timp. Analiza multivariată care se foloseşte în cazul supravieţuirii se numeşte regresia hazardului proporţional, sau modelul lui Cox.

Curba de supravieţuire reprezintă grafic supravieţuirea cumulată în funcţie de timp (de exemplu curba Kaplan-Meier), în timp ce derivata curbei de supravieţuire este rata survenirii decesului într-un interval scurt de timp, iar acesta este hazardul. De exemplu, dacă ne aşteptăm ca 20% dintre pacienţii cu un anume tip de cancer să moară în acest an, atunci hazardul este 20% pe an. Aşadar, hazardul este un risc, iar raportul hazardelor (hazard ratio) este un risc relativ.
Dacă hazard ratio este 0,5, atunci riscul de a muri într-un grup (cel tratat) este jumătate din riscul de a muri în celălalt grup (placebo). Regresia hazardului proporţional (sau modelul lui Cox, numit după cel care a dezvoltat metoda) utilizează metodele de regresie pentru a prezice riscul relativ pe baza uneia sau mai multor variabile X.
Hazardul (riscul) se poate modifica în timp: el poate creşte (de exemplu la pacienţii cu cancer, cu cât trece mai mult timp de la momentul diagnosticului, cu atât riscul de deces ca urmare a cancerului este mai mare, deci hazardul creşte în timp; tot la pacienţii cu cancer, la care s-a obţinut o remisiune prin tratament, cu
cât trece mai mult timp fără o recădere, cu atât riscul de recădere este mai mic, deci hazardul scade în timp). Se numeşte "hazard proporţional" deoarece se bizuie pe presupunerea că, dacă hazardul poate să varieze în timp, în schimb raportul hazardelor rămâne constant (sau altfel spus, cele două funcţii ale hazardului sunt proporţ ionale una cu cealaltă).
Presupunerea "hazardului proporţ ional" este rezonabilă în multe situaţii clinice (dar nu întotdeauna; de exemplu atunci când comparăm un tratament medical cu unul chirurgical, al doilea are de obicei un hazard mai mare perioperator, pe când la cel medical hazardul creşte după un timp mai lung, motiv pentru care regresia hazardului proporţional nu este indicată).
În Figura 1 sunt prezentate curbele de supravieţuire ale unor pacienţi cu leucemie acută limfoblastică (verde=netrataţi, roşu= chimioterapie); testul log rank relevă o diferenţă semnificativă statistic între supravieţuirile celor două grupuri (p=0,0121). De altfel, in Tabelul 1 vedem că supravieţ uirea mediană a celor trataţi a fost de 40 de săptămâni, mult mai mare decât cea a celor netrataţi, care a fost de 18 săptămâni.
Întrebarea care se pune este: au supravieţuit mai
mult cei trataţi într-adevăr din cauza tratamentului, sau au fost alţi factori de confuzie care au determinat această diferenţă?
Pentru a răspunde ar trebui să evaluăm toţi factorii care ar putea interveni în supravieţuirea pacienţilor cu leucemie acută limfoblastică - să ne imaginăm că sunt factori prognostici vârsta şi numărul iniţial de leucocite. Din nou ne uităm la Tabelul 1 şi vedem că, nefiind un studiu randomizat (sau dacă a fost randomizat, din cauza numărului mic, prin jocul întâmplării) pacienţii care au fost trataţi au pornit în acelaşi timp şi cu un număr mult mai mic de leucocite (37.000 faţă de 80.000 la cei netrataţi); în privinţa sexului sau al vârstei, nu au fost diferenţe importante între cele două grupuri.
Ajunşi în acest moment al analizei datelor, ne întrebăm: de ce au trăit pacienţii din unul dintre grupuri mai mult? Pentru că au fost trataţi, pentru că au pornit de la un număr mai mic de leucocite, sau din datorită amândurora? Iar dacă supravieţuirea a fost mai lungă datorită acestora, care este aportul fiecăreia?
Un posibil răspuns ni-l poate da modelul lui Cox, în care vom introduce ca variabile independente (explicative) pe cele două depistate a fi asociate cu supravie- ţuirea: tratamentul şi numărul


 

 

Pagina următoare »