Philosophum non facit barba
De ceva vreme, mă tot chinuie căutarea unui răspuns la o întrebare existenţ
ială şi dealtfel firească pentru un tânăr doctor dotat cu mult entuziasm:
ce înseamnă să fii un medic bun? Am tot căutat, am tot întrebat, am tot
cercetat dar fără a găsi un răpuns apropiat de realitatea momentului, a
timpului şi locului în care practicăm medicina. Surpriza a apărut dintr-un
ziar al unui congres în care am găsit un interviu interesant al unei tinere
doctoriţe din UK care a conturat în câteva fraze profilul unui doctor bun:
un practician preocupat de bolnavi, care cunoaşte ce este nou în medicină,
percepe rezultatele cercetărilor pe care le aplică în practică spre binele
acestora. Doctoriţa noastră reuşeşte chiar să pună degetul pe rană prin
abordarea unui punct sensibil legat de riscul de a nu fi considerat un doctor
bun dacă nu eşti implicat direct în cercetare. Părerea aceasta nu numai
că o împărtăşesc, dar îmi permit să o şi comentez cu ajutorul câtorva
observaţii izvorâte din experienţă.
Şi încep prin a vă spune că cercetarea medicală a devenit principala
atracţie a momentului dintr-un motiv simplu, acela de a urca treptele ierarhiei
universitare. Astfel, conform reglementărilor Ministerului Educaţiei şi
Cercetării, pentru a fi conferenţiar sau profesor trebuie să conduci cel puţin
un proiect de cercetare, fie el CNCSIS, VIASAN, CEEX, PN II etc. Consecinţa
benefică imediată este reprezentată de competiţia acerbă pentru aceste
proiecte cu dobândirea unor fonduri care mai ajută să se mişte câte ceva
în acest domeniu. Partea nevăzută, şi pe care deocamdată nici nu trebuie
să o vedem, este de consum al resurselor umane - şi aşa puţine la nivel de
instituţii, cu deturnarea medicului de la activitatea sa de bază - medicina
la capul bolnavului. Te mai poţi amăgi că cercetarea include practica medicală,
dar lucrurile nu stau chiar aşa. Mă tot întreb de unde izvorăşte această
stare de a te implica în toate, de a le face pe toate, de la granturi, studii
clinice, bolnavi, studenţi, articole, congrese, cărţi, examene, comisii, administraţ
ie, până la politică. Din dorinţa de a ajunge cineva, cu siguranţă
pierzi din calitatea actului medical, te abaţi de la misiunea principală,
aceea de a vindeca. Cred că pentru a fi un medic bun trebuie să te ocupi în
primul rând de bolnavi şi apoi de altele. Şi nu cred că cine mai face şi altceva
în afară de practica cu bolnavii are vreun drept să fie considerat a
priori mai bun. Pe la noi această atitudine domină, iar rezultatele imediate
le remarci pe la manifestările ştiinţifice, unde se-ntâmplă ca moderatorii să
filozofeze într-un workshop fără a avea expertiză în subiectul abordat.
Trist este faptul că ne credem din ce în ce mai deştepţi vorbind despre
rezultatele altora.
Cu acelaşi entuziasm,
editor-şef
Silviu Stanciu
|
