Stetoscop Joi, 11 martie 2010  

Cititi cel mai recent numar al revisteiAici gasiti numerele anterioareAbonamenteCe si unde se intampla in viata medicilorDocumentare medicalaForumRevista in format pdfDespre aceasta revista
Stetoscop




  • MEDICALEXPO Bacau
  • Cum ne apărăm de malpraxisul medical?
  • Academia Europeana HIV/SIDA si de Boli Infectioase



  • Nr. 67, octombrie 2007

    EVENIMENTE
    Agenda octombrie-decembrie 2007

    EVENIMENTE IN EXTENSO

    CARDIOLOGIE INTERVENŢIONALĂ
    Miraculaosa poveste a defibratorului implantabil (1)

    METABOLICA
    Cetoacidoza diabetică

    IMPACT
    Noua definiţie universală a infarctului miocardic

    CURSURI
    Cursuri de educaţie medicală continuă - noiembrie 2007

    LABORATOR CLINIC
    Manifestări clinice şi biologice în boala Behçet

    MEDICINA ÎN IMAGINI
    Sindrom Marfan cu afectare cardiovasculară şi scheletică

    MEDICINA BAZATĂ PE DOVEZI
    Pregătirea datelor (I)

    ALERGOLOGIE CLINICĂ
    Dermatita de contact alergică la metale

    CĂRŢI & REVISTE

    EVENIMENT EDITORIAL

    EDITORIAL



    Philosophum non facit barba
    De ceva vreme, mă tot chinuie căutarea unui răspuns la o întrebare existenţ ială şi dealtfel firească pentru un tânăr doctor dotat cu mult entuziasm: ce înseamnă să fii un medic bun? Am tot căutat, am tot întrebat, am tot cercetat dar fără a găsi un răpuns apropiat de realitatea momentului, a timpului şi locului în care practicăm medicina. Surpriza a apărut dintr-un ziar al unui congres în care am găsit un interviu interesant al unei tinere doctoriţe din UK care a conturat în câteva fraze profilul unui doctor bun: un practician preocupat de bolnavi, care cunoaşte ce este nou în medicină, percepe rezultatele cercetărilor pe care le aplică în practică spre binele acestora. Doctoriţa noastră reuşeşte chiar să pună degetul pe rană prin abordarea unui punct sensibil legat de riscul de a nu fi considerat un doctor bun dacă nu eşti implicat direct în cercetare. Părerea aceasta nu numai că o împărtăşesc, dar îmi permit să o şi comentez cu ajutorul câtorva observaţii izvorâte din experienţă.
    Şi încep prin a vă spune că cercetarea medicală a devenit principala atracţie a momentului dintr-un motiv simplu, acela de a urca treptele ierarhiei universitare. Astfel, conform reglementărilor Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pentru a fi conferenţiar sau profesor trebuie să conduci cel puţin un proiect de cercetare, fie el CNCSIS, VIASAN, CEEX, PN II etc. Consecinţa benefică imediată este reprezentată de competiţia acerbă pentru aceste proiecte cu dobândirea unor fonduri care mai ajută să se mişte câte ceva în acest domeniu. Partea nevăzută, şi pe care deocamdată nici nu trebuie să o vedem, este de consum al resurselor umane - şi aşa puţine la nivel de instituţii, cu deturnarea medicului de la activitatea sa de bază - medicina la capul bolnavului. Te mai poţi amăgi că cercetarea include practica medicală, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Mă tot întreb de unde izvorăşte această stare de a te implica în toate, de a le face pe toate, de la granturi, studii clinice, bolnavi, studenţi, articole, congrese, cărţi, examene, comisii, administraţ ie, până la politică. Din dorinţa de a ajunge cineva, cu siguranţă pierzi din calitatea actului medical, te abaţi de la misiunea principală, aceea de a vindeca. Cred că pentru a fi un medic bun trebuie să te ocupi în primul rând de bolnavi şi apoi de altele. Şi nu cred că cine mai face şi altceva în afară de practica cu bolnavii are vreun drept să fie considerat a priori mai bun. Pe la noi această atitudine domină, iar rezultatele imediate le remarci pe la manifestările ştiinţifice, unde se-ntâmplă ca moderatorii să filozofeze într-un workshop fără a avea expertiză în subiectul abordat. Trist este faptul că ne credem din ce în ce mai deştepţi vorbind despre rezultatele altora.


    Cu acelaşi entuziasm,
    editor-şef
    Silviu Stanciu