Stetoscop: Nr. 67 » Cardiologie interventionala


		Miercuri, 8 septembrie 2010

Miraculaosa poveste... (continuare)

devenit practică clinică curentă şi pînă cînd s-a clarificat faptul că doar şocuri electrice puternice aplicate cordului pot opri fibrilaţia ventriculară. Doctorul P.M.Zoll este cel care a definitivat in anii "40 conceptul defibrilării cordului pentru a converti tahiaritmiile ventriculare la ritm sinusal, iniţial acţionînd direct pe inimă în sala de operaţii. Din momentul instalării fibrilaţiei ventriculare cartea vieţii pacientului se joacă extrem de repede: în 5-7 minute se produc degradări ireversibile, cu precădere cerebrale, iar mortalitatea depăşeşte 95% dacă defibrilarea este întîrziată peste 10 minute, chiar în condiţiile efectuă rii resuscitării cardio-pulmonare bazale optime. Regula supravieţuirii în cazul fibrilaţiei ventriculare produsă în afara spitalului este că supravieţuirea scade cu 10% pentru fiecare minut care precede defibrilarea. Dacă la aceste consideraţii adăugam faptul că 80% dintre stopurile cardiace se produc la domiciliu nu este de mirare că rezultatele supravieţuirii unui episod de moarte subită sînt creditate cu 1-3% (atingînd procente de 10-20% pacienţi externabili în conditii satisfăcătoare în cazul serviciilor de intervenţie cel mai înalt specializate şi dotate din SUA). Nici situaţia resuscitărilor intraspitaliceş ti nu e mai îmbucură- toare: rezultatele au rămas relativ constante în ultimii 30 de ani în pofida marilor paşi înainte în tehnologie şi ştiinţă. Supravieţuirea		generală în cazul resuscitării intraspitaliceşti variază între 3 şi 27%. Printr-o aritmetică simplă toate cele de mai sus duc la o singură concluzie pentru pacienţii care cad victimă fibrilaţiei ventriculare: posibilitatea de a interveni oricînd, oriunde, în cel mai scurt timp(ideal secunde) prin şocuri electrice puternice (şi adesea repetate) aplicate cordului. Această concluzie a trecut şi prin mintea lui Michel Mirowski, inventatorul unuia dintre cele mai miraculoase dispozitive căruia sute de mii de oameni din toată lumea îi datorează viaţa: defibrilatorul implantabil. Destinul acestui aparat este uluitor în sine nu doar prin felul în care a luat naştere dar şi prin opoziţia feroce căreia a trebuit să-i facă faţă. Chiar astăzi importanţa sa covîrşitoare nu e clară încă pentru mulţi clinicieni iar urmarea nu poate fi decît una: încă se pierd nepermis de multe vieţi care ar putea fi salvate. Destinul lui Mirowski pare desprins din aceeaşi lume a miraculosului care a însoţit invenţia sa. Mieczyslaw (Michel) Mirowski s-a născut în Polonia în 1924. La 14 ani şi-a părăsit casa pentru a scăpa de nazişti şi a fost singurul membru al familiei sale care a supravieţuit holocaustului. Dupa război a urmat studii medicale în Franţa, la Lyon şi le-a definitivat în Israel. Specializarea în cardiologie a făcut-o la Johns Hopkins Hospital în Baltimore şi la Institutul de Cardiologie din Mexico City. S-a reintors în Israel în 1962 pentru a deveni şeful secţiei de cardiologie la Asaf		Horofeh Hospital. În 1966 un coleg şi prieten al lui Mirowski, profesorul Harry Heller, care fusese o perioadă şi şeful său pe linie medicală, a fost diagnosticat ca avînd tahicardii ventriculare recurente iar 2 săptămîni mai tîrziu a murit subit. Moartea sa a fost începutul de drum care l-a dus pe Mirowski la ideea defibrilatorului implantabil. Deşi conceptul s-a născut în Israel tehnologia şi fondurile necesare nu erau disponibile atunci şi acolo. În 1968 Mirowski devine şeful Coronary Care Unit de la Spitalul Sinai din Baltimore şi în 1969 începe, alături de doctoral Morton Mower, lungul şir de încercări şi eforturi care vor duce la naşterea efectivă a defibrilatorului implantabil. Deşi Mirowski era convins de posibilitatea defibrilării printr-o sondă intracardiacă utilizînd o energie de circa 10 ori mai mică decît cea aplicată extratoracic ideea sa a fost respinsă iniţial pînă şi de partenerul său, doctorul Morton. Totuşi cei doi dezvoltă împreună un sistem constînd dintr-o sondă endocavitară plasată în ventriculul drept şi o reţea epicardică dedicată ventriculului sting, conectate la un generator care utiliza condensatori de bliţ fotografic, baterii, întrerupătoare şi un circuit "home made". În 1979 ei publică primul articol despre defibrilatorul implantabil dar reacţia comunităţii medicale a fost de respingere violentă. Cel mai fervent inamic al ideii s-a dovedit liderul de opinie al vremii în materie de defibrilare, dr.Bernard Lown (nume cunoscut si astăzi cardiologilor mai mult decît cel al lui Mirowski). Acesta scria într-un editorial din Circulation în 1972 că nu este doar imposibil să fie obţinut un defibrilator implantabil dar ar fi chiar şi lipsit de etică, întrucît testarea sa ar necesita inducţia de fibrilaţie ventriculară, potenţial letală. Deşi somitate marcantă a timpului, dr.Lown nu a putut să prevadă formidabilul impact al defibrilatorului implantabil la doar ciţiva ani de la categoricele sale afirmaţii. Mirowski primise iniţial un sprijin de la una dintre companiile de vîrf producătoare de stimulatoare cardiace dar în 1972 cooperarea a luat sfîrşit datorită lipsei marcate de interes din partea
«Pagina precedentă				Pagina următoare »