|
|
|
EDITORIAL |
Au trecut aproape 20 de ani de la Revoluţie, 5 ani de la intrarea în NATO şi 2 de la
aderarea la EU, iar sistemul medical românesc rămâne unul învechit, nereformat.
De-a lungul celor 18 ani au fost câteva încercări sporadice de reformare fără coerenţă,
fără surse de finanţare reale.
Cu alte cuvinte, serviciul medical a subzistat încercând să acopere bazalul: medicamentele
compensate şi urgenţele. Atât ne-am permis în aceşti ani şi acestea cu disfuncţii
majore, în momentul de faţă neexistând o acoperire totală şi uniformă pe
tot cuprinsul ţării în asigurarea celor două capitole din lista serviciilor medicale.
Deşi economia ţării este în creştere, cantitatea dar mai ales calitatea serviciilor medicale
sunt în scădere.
Şi cel mai usturător capitol rămâne managementul resurselor umane, lucru sezizat
din ce în ce mai des în mass-media românească, pentru că altcineva nu se preocupă
de această problemă.
În momentul de faţă avem creştere economică, suport financiar european, se pot
construi 15 spitale în următorii 5 ani, dar nu avem personal pregătit să facă aceste
instituţii să funcţioneze eficient, iar personalul existent abia acoperă cererea de servicii
a momentului. Statisticile sunt cele care vorbesc: jumătate din medicii specialişti
cu vârsta cuprinsă între 30-45 ani intenţionează să lucreze în altă ţară, iar
70% din medicii rezidenţi care efectuează stagii în străinătate intenţionează să-şi
continue practica acolo unde s-au pregătit.
Aşa că soarta spitalelor regionale ar putea urma modelul aparaturii de înaltă performanţă
achiziţionată şi care zace nefolosită prin spitale cu joasă performanţă
prin lipsa personalului instruit.
Dacă ar fi după mine, în următorii 4 ani ar trebui ierarhizate investiţiile pe priorităţi
şi executate cu paşi mărunţi şi repezi în zonele sensibile ale sistemului, accentul
căzând bineînţeles pe politica de personal. Salarizarea corectă a medicilor cu înlesnirea
unor facilităţi şi dotarea corespunzătoare în locurile deficitare ar putea
atrage nu numai medicii marginalizaţi în centrele universitare dar şi pe cei ce lucrează
în afara ţării. În ceea ce priveşte calitatea actului medical, nu pot să nu remarc
un fenomen naţional apărut odată cu intensificarea relaţiei
medic-asigurat-asigurator: deprofesionalizarea medicului prin suprasolicitare. Astfel,
prin creşterea exponenţială a volumului de muncă mai ales cel de tip administrativ
(acte, rapoarte, fişe de tot felul), actul medical devine extrem de consumptiv,
astfel încât un medic este nevoit să aloce un timp din ce în ce mai puţin pacientului
cât şi educaţiei sale medicale care îmbracă mai degrabă aspect sporadic.
Aşa ca, orice investiţie viitoare trebuie să pornească de la analiza atentă a resurselor
de personal medical calificat care poate fi alocat pe o durată de cel puţin 5 ani
pentru ca aceasta să fie justificată.
|
|
