Majoritatea pacienţilor cu
sindromDGS sunt diagnosticaţi
în perioada neonatală prin prezenţa
defectelor cardiace conotruncale,
hipocalcemie şi
deficienţă imună, în timp ce cei
cu sindrom VCFS sunt diagnosticaţi
pe baza semnelor palatine
şi a dificultăţilor de învăţare care
devin evidente odată cu vārsta.
Evaluarea clinică a demonstrat
o mare variabilitate fenotipică
(tabel 1).
Dismorfia craniofacială nu
este întotdeauna bine evidenţiată
la sugari şi se defineşte
cu vārsta. Majoritatea pacienţilor
au hipotonie neonatală
şi dificultăţi de învăţare, crizele
convulsive sunt rare şi se asociază
cu hipocalcemia. Unii pacienţi
au ataxie şi atrofie
cerebelară.
Dezvoltarea psihomotorie
este întārziată, în special dezvoltarea
limbajului. 40%din pacienţi
au retardmintal uşor, 60%
au dificultăţi şcolare importante.
Tulburări psihice importante
(schizofrenie, depresie)
pot apare la 10-22% dintre
adulţi şi adolescenţi. Bolile autoimune
au o frecvenţă crescută
la aceşti pacienţi:
trombocitopenie idiopatică, hipertiroidism,
hipotiroidism,
anemie hemolitică, boală celiacă,
artrită reumatoidă juvenilă.
Pacienţii cu del 22q11.2 pot
avea anomalii ale coloanei vertebrale
cervicale (60%), anomalii
renale sau urogenitale (30%).
Diagnosticul diferenţial
este necesar pentru elementele
fenotipice comune cu alte sindroame:
sindrom Allagile, sindrom
Goldenhar, sindrom
Smith Lemli Opitz, Trichorhino-
falangian, Langer-Giedion,
distrofia miotonică,
sindrom Stickler şi sindrom cerebro-
costo-mandibular prezintă
despicatură palatină şi
micro/retrognatism. O problemă |
 |
specială o ridică tabloul fenotipic
similar din embriopatii
produse de diabet, acid retinoic,
alcool.
Suspiciunea clinică de DGS
trebuie urmată de investigaţia
citogenetică (mai puţin de 1%
din pacienţii cu semne clinice
au rearanjamente cromozomiale
la nivel 22q) şi de testul
FISH (hibridizare fluorescenta in
situ) cu probe pentru regiunea
22q11.2.
Datorită afectării multisistemice,
confirmarea diagnostică
trebuie urmată de instituirea
precoce a unui plan corect de
management (tabel 2).
Deleţia 22q11.2 poatemima
uneori unmodel de transmitere
autozomal dominant. 93% din
pacienţi au o deleţie de novo şi
doar 7% au moştenit-o de la un |
|
părinte. Trebuie considerate expresivitatea variabilă
a fenotipului şi posibilitatea apariţiei
unor cazuri de novo. Nu există un element care
să indice /prezică severitateamanifestărilor fenotipice
şi/sau a retardului mintal.
Nu s-a găsit o corelaţie între mărimea
deleţiei şi severitatea sindromului sau fenomene
de tipul amprentării genomice sau a
mutaţiilor dinamice. Studiul FISH este necesar
pentru ambii părinţi ai unui individ afectat. Riscul
de recurenţă pentru părinţii unui copil afectat
depinde de statusul acestora. Testul FISH
negativ pentru del 22q11.2 conferă un risc de
recurenţă scăzut în contextul posibilităţii mozaicismului
germinal. Testul FISH pozitiv
conferă un risc de recurenţă de 50%.
Un individ afectat are un risc de 50% de a
avea descendenţi afectaţi. O situaţie particulară
o reprezintă pacienţii cu fenotip caracteristic
de SVCF dar fără deleţia 22q11; în aceste
cazuri, ce pot implica o mutaţie genică, riscul
de recurenţă este probabil ca şi în bolile monogenice
autozomal dominante, deci de 50%.
Riscul altormembrii din familie depinde de
statusul părinţilor cazului index. |
