Descoperirea întāmplătoare sau explorarea în
cadrul unui bilanţ ţintit a unei hiponatremii, chiar
moderate (<135 mEq/l), impune un control clinic şi
biologic complementar care să lămurească originea.
De fapt, dacă hiponatremia poate să nu fie
decāt o manifestare minoră în tabloul cunoscut al
unei interesări cardiace, renale sau hepatice,
aceasta poate să constituie un semn de hiperlipidemie
sau de mielom multiplu nediagnosticat (osmolaritatea
este normală sau uşor crescută,
scăderea sodiului plasmatic este falsă) sau un sindrom
paraneoplazic (osmolaritatea este scăzută,
scăderea sodiului plasmatic este reală). În diabetul
zaharat scăderea sodiului plasmatic este falsă.
|
 |
regim desodat, uneori asociat
cu administrarea de diuretice
(ciroză, insuficienţă cardiacă).
3) Retenţia de apă
În anumite situaţii hipo-osmolaritatea
plasmatică care
însoţeşte hiponatremia nu provoacă
inhibarea fiziologică a secreţiei
de vasopresină, ceea ce
duce la retenţia de apă şi agravarea
hemodiluţiei plasmatice
(secreţia necorespunzătoare de
hormon antidiuretic).
Diagnosticul cuprinde 3
etape principale: dozarea osmolarităţii
plasmatice, evaluarea clinică
a compartimentului
extracelular, dozarea natriurezei.
Osmolaritatea plasmatică
poate fi calculată, pe baza
concentraţiei plasmatice a sodiului,
glucozei şi ureei, după
următoarea formulă:
mOsm/l=(Na în mEq/l +10)x
2 + glicemia (mg/l)/200 + ureea
(mg/l)/30
Evaluarea compartimentului
extracelular, în special
prin punerea în evidenţă în cursul
examenului clinic a semnelor
de deshidratare sau din
contră a edemelor. Punerea în
evidenţă a edemelor este semn
de hiperhidratare extracelulară
întālnită în insuficienţa cardiacă
congestivă, insuficienţa hepatocelulară
sindromul nefrotic, precum
şi în insuficienţa renală. În
prezenţa semnelor clinice de
deshidratare (astenie, sete intensă
chinuitoare, uscarea limbii,
pliul cutanat persistent, |
Hiponatremia (<135 mEq/l) este o situaţie
clinică frecvent întālnită în practica medicală.
Se estimează că aproximativ 2% dintre pacienţii
care se prezintă pentru internare în spital
prezintă hiponatremie şi că această
incidenţă creşte la 5% la pacienţii deja internaţi
(hiponatremie iatrogenă). Incidenţa este mai
crescută în cadrul populaţiei vārstnice (administrarea
de diuretice, boli intercurente, mai
ales renale şi digestive). Secreţia inadecvată de
vasopresină (hormon antidiuretic) este un sindrom
frecvent şi reprezintă cauza principală a
hiponatremiei normovolemice (cel puţin 30%
dintre pacienţi). Hiponatremia poate să fie
acută sau cronică. Hiponatremia cronică se
poate acutiza (prin retenţie exagerată de apă
după administrarea unor medicamente) producānd
instalarea edemului cerebral.
1) Hiponatremia indusă
- se poate întālni în mai multe situaţii |
|
(Tabel 1).
Tabel 1. Afecţiuni care pot induce
hiponatremie
-hiperproteinemie: mielom,
bola Waldenstrom, gamapatie
monoclonală de origine nedeterminată,
limfom nonHodgkinian
-hiperlipemie: alimentară,
familială
2) Pierderea abundentă
de Na+
-fiziologic: transpiraţii profuze,
mai ales dacă pirderile sunt
înlocuite prin administrarea de
apă pură.
-patologic: diaree, afectarea
tubulară renală, insuficienţă suprarenală.
-iatrogenă: cel mai frecvent, |
|
| |
| |
Pagina următoare » |
|
