Prof. dr. Ion Bruckner, Preşedintele Societăţii Române de Medicină Internă

„Din păcate fascinaţia tehnicii face ca mulţi începători în meserie să neglijeze clinica. Cel mai grav este ignorarea unei anamneze bine făcute, a discuţiei în cel mai real sens cu pacientul. Aceasta are nu numai o virtute informativă, ci şi una foarte importantă terapeutică.“

Dr. Gabriel Tatu-Chiţoiu, Preşedintele Societăţii Române de Cardiologie

04/17/2015 - 22:52 Interviu
  1. Stimate domnule profesor, sunteţi cardiolog şi internist, cu o lungă şi bogată carieră clinică. Câtă cardiologie ar trebui să ştie un internist?
    Evident, multă cardiologie. Aceasta fiindcă bolile cardiace sunt principala cauză de mortalitate în ţara noastră (şi în lumea civilizată). În al doilea rând fiindcă hipertensiunea arterială afectează 40 % din populaţia ţării. Este un număr mult prea mare pentru a fi îngrijit numai de către cardiologi sau hipertensiologi. Apoi insuficienţa cardiacă şi cardiopatia ischemică reprezintă boli cu o largă răspândire, care deci cad, ca şi hipertensivii, în răspunderea medicilor internişti, dar şi a celor de familie, nu numai a specialiştilor cardiologi. Un alt aspect este legat de îmbătrânirea populaţiei. Persoanele în vârstă suferă de regulă de mai multe boli. Asocierile morbide modifică simptomatologia şi pot pune probleme diagnostice, iar tratamentele trebuie adaptate comorbidităţilor. Toate acestea le rezolvă mai bine un internist.
  2. Dar câtă medicină internă ar trebui să ştie un cardiolog?
    Există două feluri de cardiologi. Cei specializaţi într-o metodă diagnostică sau, mai ales, terapeutică, cum ar fi ecografişti, intervenţionişti, aritmologi etc. şi cei care practică clinica. Primii nu au nici timpul, nici posibilitatea să facă altceva decât subspecialitatea lor (nici ca practică, nici ca informare teoretică), ceilalţi trebuie să ştie şi medicină internă din aceleaşi motive pentru care interniştii trebuie să ştie cardiologie clinică. O persoană cu o suferinţă se adresează unui doctor pentru a fi diagnosticată şi tratată. Nu ştie (sau poate şti greşit) cărui specialist. Cele mai multe dureri în hemitoracele stâng NU sunt cardiace! Bolnavul însă se poate adresa unui cardiolog, iar acesta trebuie să ştie mai mult decât «cardiopatie ischemică».
  3. Credeţi că programa de pregătire în medicina internă este optimă din punct de vedere al pregătirii de cardiologie? Ar trebui eliminate din programa de pregătire unele capitole de cardiologie?
    Orice poate fi perfecţionat, chiar şi, sau mai ales, o programă. Unele aspecte de strictă specialitate ar trebui tratate mai puţin tehnic. Nu cum se face o operaţie, ci care sunt indicaţiile, limitele şi complicaţiile. Unele boli rare sunt de apanajul specialistului, ele trebuie cunoscute ca posibilităţi de diagnostic diferenţial. Trebuie cu­nos­cute indicaţiile clare ale unor metode de investigaţie.
  4. Aţi format multe generaţii de studenţi în ştiinţa şi arta semiologiei medicale. Credeţi că evoluţia tehnologică din medicină îi face pe medicii tineri să se de­părteze din ce în ce mai mult de talentul semiologic? În cardiologie acesta include auscultaţia cordului: se pierde sau se mai păstrează capacitatea de a o face corect?
    Din păcate fascinaţia tehnicii face ca mulţi începători în meserie să neglijeze clinica. Cel mai grav este ignorarea unei anamneze bi­ne făcute, a discuţiei în cel mai real sens cu pacientul. Aceasta are nu numai o virtute informativă, ci şi una foarte importantă terapeutică. Apoi vine auscultaţia care nu permite numai identificarea unor sunete, ci îl aduce pe medic aproape de bolnav şi îi aduce şi multe informaţii independente de identificarea unor suferinţe valvulare.
  5. Care sunt lucrurile esenţiale din cardiologie pe care ar trebui să le stăpânească un internist? Există o limită a competenţelor în ceea ce priveşte patologiile generale cardiologice şi nu mă refer aici la aspectele strict specializate de tipul angioplastiei sau electrofiziologiei care sunt apanajul cardiologiei?
    Evident internistul trebuie să stăpânească diagnosticul şi tratamentul corect al bolilor frecvente. Aceasta presupune atât capacitatea clinică, cât şi interpretarea unor investigaţii curente (electro­cardiogramă, ecocardiografie) şi cu­noaşterea indicaţiilor unor investigaţii de specialitate. În situaţii speciale de incertitudine diagnostică sau răspuns anormal la terapeutică, trebuie ca pacientul să fie adresat specialistului.
  6. Pornind de la un exemplu practic, la un pacient cu hipertensiune arterială şi fibrilaţie atrială - una dintre combinaţiile clinice frecvente - este acceptabilă o diferenţa de îngrijire între un cardiolog şi un internist?
    În această situaţie particulară nu cred că se poate accepta o diferenţiere.
  7. Ca internişti, suntem deseori solicitaţi pentru a stabili etiologia unei anumite patologii cardiologice (cum ar fi de exemplu stabilirea etiologiei unei pericardite sau a unei hipertensiuni pulmonare). Care este opinia dumneavoastră în legatură cu această «colaborare». Ar trebui cardiologul să fie cel care face acest diagnostic diferenţial?
    Diagnosticul «aparţine» clini­ci­anului, dar unele investigaţii aparţin specialistului. Deci deseori «colaborarea» se impune!
  8. Credeţi într-o medicină abordată clasic, adică bazată pe o structură de medicină internă bine însuşită sau sunteţi adeptul supraspecializării încă de la începutul carierei?
    Evident, NU. Specializarea (sau supraspecializarea) de la începutul instrucţiei este o greşeală capitală deorece produce persoane care poate văd foarte bine copacii sau un copac, dar nu văd pădurea. Iar în pădure pot fi lucruri foarte frumoase, dar şi pericole. O astfel de formare este un pericol public. De altfel, în toată lumea se admite necesitatea unei pregătiri generale care să confere «vedere laterală», adică posibilitatea de a vedea mai mult decât un singur aspect, în cazul nostru un organ, o boală sau o metodă terapeutică.
  9. În calitate de preşedinte al Societăţii Române de Medicină Internă, este cardiologia bine reprezentată în acţiunile educative ale societăţii?
    La toate manifestările educative ale Societăţii (congrese, simpozioane, cursuri, şcoala de vară) există fragmente dedicate cardiologiei. La acestea invităm specialişti de renume, cu experienţă în respectivul domeniu. De altfel căutăm să respectăm această regulă pentru toate specialităţile derivate. Cardiologia beneficiază poate de un segment mai mare datorită importanţei ei în practică, dar toate specialităţile sunt importante.