Viabilitatea, transplantul și insuficiența cardiacă

Viabilitatea miocardică rămâne o adevărată necunoscută pentru cardiologul din România, fiind noțiunea pe care ar trebui să se judece cam orice indicație de revascularizare la pacientul cu insuficiență cardiacă și boală cardiacă ichemică.

Datorită faptului că instrumentele de obiectivare a viabilității miocardului la pacientul cu boala cardiacă ischemică nu sunt la îndemâna oricărui cardiolog, indicațiile de revascularizare se bazează pe simptomatologie și rezultatul coronarografiei invazive. Avem în țară mult prea puține locuri în care se face ecocardiografie de stres prin lipsa aparaturii și cardiologilor dornici de a învăța și aplica această metodă (curbă de învățare lungă), scintigrafia cu Thaliu pentru aprecierea viabilității este inexistentă deoarece nu mai importăm acest trasor, iar rezonanța magnetică cu Gadolinium se face în 2-3 centre private din țară cu acces limitat de costul crescut al explorării.

Dacă mai introducem în această ecuație cu multe necunoscute reflexul oculostenotic al cardiologului intervenționist (supraevaluarea firească a gradului de stenoză coronariană) și faptul că anatomia coronariană este extrem de înșelătoare și nu corelează cu perfuzia miocardică la pacienții cu boală coronariană obstructivă avansată, realizăm că suntem de multe ori pe un teren alunecos și că înțelept ar fi să lăsăm pacientul în pace, pentru că avem neșansa să-i facem mai mult rău decât bine.

Dar cel mai mare neajuns în toată evoluția pacientului cu insuficiență cardiacă mi se pare lipsa unei perspective de transplant cardiac, motiv pentru care cardiologul și chirurgul nu au o miză reală a luptei cu boala cardiacă terminală. În statele civilizate există această strategie de a face absolut orice pentru pacientul aflat pe lista de transplant cardiac ca să-l și primească: ­revascula­­ri­zezi miocardul viabil sau ischemia reziduală semnificativă, implantezi defibrilator cardiac la cei cu FEVS redusă semnificativ, resincronizezi, montezi dispozitive de asistare ventriculară etc.

La noi, neexistând acest cult al transplantului cardiac integrat într-o politică de servicii medicale pentru pacientul cu boală cardiacă terminală, cardiologul are șanse mici de reușită în lupta de susțienere a bolnavului în viață, cu orice preț. Așteptăm cu interes ca acele centre desemnate transplantului cardiac să devină funcționale constant, ceea ce ar conferi cardiologilor mai multă încredere și mai mult zel în bătălia cu bolile cardiovasculare.

Credința mea este aceea că supraviețuirea bolnavilor este dependentă și de efortul și lupta doctorului. Deși în cele din urmă pierdem războiul (moartea este ineluctabilă pentru orice om) este extrem de important pentru practica noastră să câștigăm cât mai multe bătălii.

Autori

Dr. Silviu Stanciu

Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“